28

am visat marea acum doua zile. pana azi am incercat sa asimilez tot; am reluat de mii de ori in gand imagini si trairi pana cand le-am gasit un loc in bolnavul atriu stang. da, intotdeauna am fost stangace si de multe ori prefer sa imi ascund si mie adevarul si sa-mi spun:" esti ambidextru". adevarurile elementare ies prea rar la suprafata.
marea era mare, prea mare ca sa incapa in minte, palma sau suflet. era alba si gri si albastra; deloc verde si deloc neagra. marea era trista, parca la fel de trista ca mine, dar mult mai puternica si mai generoasa. marea era mare. si mi-a zambit, desi era la fel de trista ca mine si m-a alinat si mi-a luat din durererea, care era atat de mare, incat nu o mai distingeam de tristete. cum mi-am dat seama ca durerea a disparut? simplu. dupa ce marea a luat-o, mi-a ramas doar trist, cu nuante de nostalgie si bucurie, legate de soarele care nu stralucea, dar de a carui existenta marea ma facuse constienta.
"infinitul e prea putin", mi-am zis. cand am vazut marea, ma simteam ca in fata unui ecran imens de cinematograf din care ieseau valuri sa-mi arunce sare pe suflet, sa se dezghete, sa nu mai fie amortit. sinceritatea sentimentului de tristete frumoasa, de blandete si de miracol alb e mai mult decat infinit.
"infinitul e prea putin", mi-am zis. si marea era mare si sincera.